marți, 21 ianuarie 2014

Testamentul lui Dumnezeu




În ceasul vlăguirii de pe urmă,
Îndurerat privesc la voi, copii –
Durerile ființa toată-mi scurmă
La gândul că-ntr-o zi nu voi mai fi...

Mi-e greu să port această agonie
În sufletu-mi îmbătrânit de patimi –
Oh, neființă rece și târzie,
De ce nu vrei o dată să mai clatini?

Din tine am făcut și nori și stele
Și munții stăpâniți de semizei;
Ai fost cu toate-n virtuțile mele
Și-ți cer acum cu toate să mă iei...

Ca fiii mei, îmi voi purta povara
Și lovituri de pietre voi primi,
Iar soarele înnobilându-și fiara
În strigăte de hulă voi privi.

Coroana cea de spini, însângerată,
Vă va rămâne singură-amintire,
Peste milenii-o veți păstra curată,
Blazon pentru întreaga omenire...

În sânge vă veți cântări iubirea,
Vărsându-l fără milă în noroi,
Spunând că de la mine-aveți puterea
Pentru c-am fost cândva la fel ca voi...

Azi m-au chemat instanțele divine,
Cerându-mi să le dau o socoteală
De ce-am creat frumoasa omenire
Știind că într-o zi ea va să piară...

Nu îmi găsesc cuvinte să dau seamă
De ce-ați primit suflarea de-a trăi –
E ca și cum ați judeca o mamă
Că a iubit și a născut copii!

De-aceea în instanțele divine
Tăcerea este cel mai bun răspuns –
Se vor înstrăina cu toți de mine
Și moartea pentru ei n-ar fi de-ajuns...

Mă vor închide-n temnița uitării
Numindu-se divini în locul meu,
Iar din cenușa urii și puterii
Au să mai inventeze-un dumnezeu...

Dar nu de ei durerea mă apasă,
Ci pentru voi, iubiții mei copii –
În veșnicia mea întunecoasă,
De m-ați uita, eu totuși aș muri...

V-am închinat izvoare, mări și valuri
Și universul tot să-l stăpâniți;
Voi ați crezut în alte idealuri –
M-ați părăsit ca să vi le-mpliniți...

De câte ori v-ați depărtat de casă
Pe căi necunoscute, nedescrise,
Eu am rămas cu ochii la fereastră –
V-am așteptat cu brațele deschise!

M-ați judecat și vă-nțeleg durerea,
De ce nu v-am făcut nemuritori,
De ce nu v-am împrumutat puterea
De-a fi stăpâni pe soare și pe nori.

De-ați fi nemuritori, din ignoranță
Nici viața n-ați mai ști s-o prețuiți,
Iar cântecul ce l-am numit SPERANȚĂ
Ar fi neînsemnat să-l mai trăiți.

În nemurire nu stă fericirea
Și nici puterea-n cel nemuritor;
Acolo unde-i zâmbetul, durerea,
E totul mai frumos că-i trecător!

Voi sunteți mai puternici decât mine
Pentru că-nvingeți tot ce vă apasă,
Iar zilele de patimă vi-s pline,
Căci steaua voastră-i cea mai radioasă!

De n-aș fi fost în lumea mea pustie,
Mi-ar fi plăcut să fiu acolo, jos,
Căci viața voastră e o simfonie
Pe care chiar și eu aș fi gelos.

Dar vă privesc cu dragoste adâncă
Din golul resemnărilor de-apoi,
Ca Prometeu înlănțuit pe stâncă,
Sacrificat și el tot pentru voi!

Nu-mi spuneți c-am făcut vreo nedreptate,
Iubind mai mult pe unii ca pe alții –
Eu n-am fost dictator peste palate
Și nici nu am încununat ovații.

Nu pot să-mi cântăresc nicicând iubirea
Prin închinările ce vi le-ascult –
De-ar fi definitivă despărțirea,
Eu v-aș iubi pe toți la fel de mult!

Nu v-am cerut supunere și slavă
Și nici altare pentru sacrificii,
Căci sufletul e-o pasăre firavă
Ce nu-și va face cuib între religii.

Nu v-am cerut nici preoți, nici biserici
Și nici statui de aur sau de lemn;
Nu v-am cerut enoriași sau clerici,
Ci viața s-o trăiți frumos și demn!

Eu nu vreau liturghii și molifteruri,
Nici prosternare în sudoarea frunții –
Iubiți-vă pe voi până la ceruri,
Iubiți Pământul, câmpii, marea, munții!

Voi sunteți ca o rază pentru mine,
Ce liniștea-mi îmbracă în mister –
De-ar fi să plec spre alte zări senine,
Lăsați-mă să vă mai fac un cer!

Oricât de multe stele, tot puține
Pe bolta nouă vi se vor părea,
Iar lumea voastră, cu sau fără mine,
Ar fi la fel de bună și de rea...

Nenumărate flăcări și blesteme
Veți azvârli spre zările albastre,
Căci groaza pustiirilor eterne
E numai plăsmuirea fricii voastre.

În scopul păcii veți purta războaie,
Veți invoca scripturi, savanți, profeți;
Din sângele vărsat între noroaie
Veți vrea să inventați copii perfecți.

Riscați să vă distrugeți propria vatră
În al cunoașterilor lung demers,
Lăsându-vă purtați pe-o altă piatră,
Spre alte limite din univers.

Poate că veți privi din lumi străine
Trecutul vostru sumbru, zbuciumat
Și, amintindu-vă cumva de mine,
Veți crede că doar eu sunt vinovat.

Puteți să-mi spuneți Soarele și Luna,
Amun, Allah, Iehova, Zavaot,
Iisus, Mohamed, Buddha – toate-s una
Și-n aste nume voi mă faceți tot!

Ori, pentru că voi sunteți plăsmuire
Din ale universului scântei,
Voi sunteți dumnezei în devenire
Și, buni sau răi, sunteți copiii mei!

Veți legăna pe-o lucitoare rază
Uitându-mă cu toți până-ntr-o zi.
Ori, dacă zeii care vă-nfiază
Vor fi mai buni, mai răi... doar voi veți ști!

Veți răsturna guverne colosale,
Vă veți alege proprii dumnezei –
Deși veniți din vremuri ancestrale,
Mă tem că într-o zi veți fi ca ei...

Mă veți găsi răpus în întuneric
La rădăcina unui singur pom –
Din fructul nepermis și luciferic
Eu voi renaște și voi fi iar OM!

Mă veți privi din lumea voastră-naltă
Ca pe ceva mărunt și curios;
Eu nu am să vă judec niciodată,
Nici nu voi arde jertfe de prisos!

Nu veți avea asupra mea putere,
Cum eu nu am acum asupra voastră
Și, tot din fericire și durere,
Voi tinde către bolta cea albastră!

În patimă îmi voi trăi destinul
Și voi cunoaște ce e rău și bine –
În ziua-n care am să beau veninul,
Voi ști că totul este doar în mine.


Voi tinde să ating perfecțiunea
Și tot ce e divin să înțeleg,
Să aflu că doar omul e minunea
Ce ține-n viață universu-ntreg!