Cetatea este situată pe malul Dunării, în punctul „Pontonul Vechi” sau „Eski Kale” (în lb. turcă Cetatea Veche), pe un promontoriu, în apropierea unuia dintre cele mai importante vaduri ale Dunării.
Noviodunum îşi începe evoluţia economică, militară şi urbană, ca bază principală a flotei romane de la Dunarea de Jos - Classis Flavia Moesica - , şi sediu al altor unităţi militare, dar şi ca punct terminus al drumului militar şi comercial care traversa Dobrogea venind de la Marcianopolis şi care întâlnea aici drumul de limes, care urma malul drept al fluviului.
Recunoașterea oficială a importanței aşezării şi a statutului sau este dată de ridicarea acesteia la rangul de municipium la sfârşitul secolului II p.Chr.
Descoperirile arheologice, din prima epocă a fierului, getică, elenistică, cele din epocă romană, informaţiile epigrafice, atestă o populatie formată din militari, veterani şi civili români sau greci, care redau dimensiunile şi importanţa uneia dintre cele mai importante aşezări din Moesia Inferior, care sfârşeşte sub atacurile avarilor şi slavilor din prima jumătate a secolului VII p.Chr.
La Noviodunum, locuirea s-a reluat la sfârșitul secolului al X-lea, odată cu revenirea bizantinilor în regiune.
Investigaţiile arheologice au relevant existenţa unei aşezări deosebit de înfloritoare în secolul al XI-lea, marcată de distrugerile populaţiilor migratoare: pecenegi, uzi şi cumani. Complexele, elementele de fortificaţie, materialul arheologic recoltat, în special monedele, indică o locuire intensă şi pentru secole următoare, dar afectată pentru scurt timp, datorită distrugerilor provocate de tătari în 1242. Totuși, cercetările ne aduc argumente noi, că locuirea de la Noviodunum a continuat şi după 1242, mai exact până la cucerirea otomană de la începutul secolului al XV-lea (1419-1420).
Text:
Dr. arheolog Aurel Daniel STĂNICĂ
